Viața nu este nici grea, dar nici ușoară. Este nicicum. Este exact așa cum o vede fiecare om în parte. Spunem despre un lucru că este greu sau ușor de făcut datorită gândurilor pe care le creăm în minte.

 

 

Ca de exemplu condusul. A conduce o mașină pentru un om poate fi o formă de relaxare, în timp ce pentru altul poate fi un stres total. Doar gândul că trebuie să se urce în mașină și să conducă din punctul A în punctul B îl face să transpire și să se panicheze.

 

 

Felul cum gândim despre un anumit lucru va determina felul cum vom acționa sau dacă vom acționa. Dacă unui om îi este teamă să conducă o mașină, nu va avea nicio tragere de inimă să se urce la volan.

 

 

Din cauza asta atât de mulți oameni ezită să facă foarte multe lucruri în viață. Pentru că în mintea lor, lucrurile de care se tem, le provoacă o durere, un disconfort. În schimb, dacă un om este entuziasmat despre ceva, nici nu va sta la discuții, îl va face imediat. Asta pentru că în mintea lui, lucrul care îl entuziasmează, îi provoacă plăcere, i se pare că este ușor de făcut.

 

 

Când faci un lucru pentru prima dată, îți va fi teamă sau îl vei face prost.

Dacă tot am început să scriu despre condus, voi continua cu asta.

Atunci când te urci pentru prima dată la volanul unei mașini, instructorul auto îți explică ce ai de făcut ca să o poți conduce. Dacă vrei să faci stânga sau dreapta, va trebui să miști de volan. Dacă vrei accelerezi să pui frână trebuie să apeși pe pedală din dreapta sau din mijloc.

 

 

Iar dacă vrei să schimbi vitezele, asta în cazul în care mașina nu este automată, va trebui să apeși pe pedală din stânga, ca apoi să poți mișca schimbătorul. La început toate astea te pot copleși. Când pleci de pe loc pentru prima dată nici nu știi la ce să fii atent. Picioarele nu te ascultă. Nu știi când să bagi în viteză, nu știi unde să fii atent, iar după doar 100 metri, motorul ți-a ”murit” de 3 ori.

 

 

Însă după câteva ședințe de condus devii din ce în ce mai relaxat. Nici nu te mai gândești că trebuie să fii atent la ce se întâmplă în jurul tău, că din când în când trebuie să mai apeși pe pedale sau să schimbi vitezele. O faci în mod automat.

 

 

Iar în timp vei ajunge să fii atât de relaxat atunci când vei conduce, încât atunci când vei fi la volan, vei putea fuma o țigară, vei putea să îți bei cafeaua și să te și gândești la nemurirea sufletului, fără să îți dai seama de toate astea. Ca după ce ai ajuns la destinație să te întrebi cine a condus în tot acest timp.

 

 

Ce s-a întâmplat? Ce s-a schimbat? Spre deosebire de prima dată când te-ai urcat la volanul unei mașini și când totul părea foarte greu de făcut, acum în mintea ta toate astea au devenit niște banalități. Nici nu te mai gândești că trebuie să le faci, le faci în mod inconștient, ți-au intrat în reflex. Acum toate astea ți se par foarte ușor de făcut.

 

 

Gândurile pe care le gândim și cuvintele pe care le scoatem pe gură sunt ființe care mai târziu se vor întoarce asupra noastră.

Am cunoscut la un moment dat pe cineva. O femeie pe la vreo 60 și un pic de ani. Cred că este cea mai negativistă persoană pe care am întâlnit-o până acum. Am întâlnit foarte mulți oameni negativişti, doar că la ea era ceva special. Spre deosebire de ceilalți, această femeie avea mereu belele. Parcă ”dădea” dintr-o groapă în alta. Aveai impresia că se ține după ea un nor negru-cenușiu care o ploua, tuna și fulgeră. În fiecare zi pățea câte ceva.

 

 

Și asta m-a făcut să îmi un un semn de întrebare: ”Oare de ce femeia asta are parte constant de tot felul de nenorociri care nu îi dau voie să își tragă sufletul, iar ceilalți nu?” Nu a fost greu să îmi dau seama. Era din cauză că le atrăgea. Toată ziua vorbea și se plângea de cât de grea, crudă și nemiloasă este viața sau de cât de răi sunt oamenii și că nu este bine să ai încredere în nimeni. Și ce să vezi, exact de așa ceva avea parte.

 

 

Ba i se strica mașina atunci când îi era lumea mai dragă. Ba i se spărgea o țeavă în casă. Pierdea bani aiurea sau i se furau. Iar de certat o făcea cu toată lumea. Din cauza asta era mereu încordată și stresată. Avea tot felul de probleme de sănătate, mai ales cu inima. Mergea des la spital pentru control și lua câte un pumn de pastile pe zi. Tot ceea ce gândea se întorcea asupra ei!

 

 

Acum ceva timp, după o zi obositoare, am vrut să mă relaxez. Așa că am plecat să conduc. Când simt că nu mai pot psihic, ies și conduc. Nu am o destinație anume. Bag benzină, dau drumul la muzică și plec aiurea. Uneori conduc câte 20 de km, alteori câte 200.

 

 

Depinde de cât de ”mort” sunt în acel moment. De obicei fac asta în timpul zilei, numai că atunci era trecut de 10 seara. Nu m-a interesat acest aspect. Nu am o problemă cu condusul pe timp de noapte. Chiar îmi place, șoseaua este mai liberă.

 

 

În momentul când am plecat a început să plouă. La început ploua mărunt, dar după 10 minute se transformare într-o ploaie mocănească. ”Nicio problemă, dăi înainte!” După vreo 40 de km de mers, atunci când îmi era lumea mai dragă și când nu credeam niciodată că mi se poate întâmpla vreo ceva, s-a produs ceea ce nu îmi doream niciodată. Ștergătorul de pe partea mea s-a oprit, doar cel din dreapta mai funcționa.

 

 

M-am panicat un pic și am tras imediat pe dreapta. Nu știam ce să fac. De chemat un taxi nu aveam cum pentru că îmi murise telefonul. Iar de lăsat mașina acolo și să mă întorc pe jos nu am vrut pentru că ploua foarte tare și pentru că nu îmi doream să găsesc mașina pe butuci și cu geamurile sparte atunci când ar fi trebuit să mă întorc după ea.

 

 

Ajunsesem în dreptul unei păduri când s-a întâmplat asta. Mi-am zis că stau și aștept ca ploaia să se oprească , după care mă voi întoarce acasă. De unde atâta? Nu dădea niciun semn că se va opri, ba din contră, începuse să plouă din ce în ce mai tare.

 

 

Două ore am așteptat și nimic. Până când mi-am luat inima în dinți. Mi-am spus că asta este o oportunitate pentru mine să devin nu șofer mai bun. Că nu degeaba s-a întâmplat asta. Trebuie să învăț să conduc și în astfel de condiții nu doar atunci când afară este frumos.

 

 

Am deschis toate geamurile ca să nu mi se aburească parbrizul pentru că atunci când mi s-a oprit ștergătorul, s-a oprit și căldura. Mai târziu am aflat că mi s-au ars niște siguranțe.

 

 

Am băgat cheia în contact, am pornit motorul, am apăsat pe butonul de unde dai drumul la avarii și am plecat. Până acasă am mers cu maxim 15-20 de km/h, nu aveam chef să fac nicio tâmpenie.

 

 

Ca să pot vedea pe unde merg și ceea ce se întâmpla în fața mea, trebuia să scot capul pe geam, așa cum fac unii mecanici pe locomotivă. Iar din cauza asta, atunci când treceam printr-un loc cu apa destul de mare din cauza canalizărilor care refulase, când trecea câte o mașină pe lângă mine mă uda tot.

 

 

În acele momente îmi treceau prin minte tot felul de gânduri care îmi arătau cum mașina este făcută praf, fiind înfiptă într-un tir, iar poliția, vorbă lui Tataie de la BUG ,”mă stiliza cu creta pe trotuar”.

 

 

Însă le schimbam imediat cu gânduri care să mă facă să mă simt bine și să mă încurajeze să merg mai departe. Vizualizam cum deja am ajuns acasă, cum am parcat mașina, iar totul era bine și frumos.

 

 

După aproape 2 ore, exact așa s-a și întâmplat. Am ajuns acasă cu bine, am parcat mașina fără nicio problemă și am intrat în casă. Iar acum, datorită acelei experiențe, acum căpătat mai multă încredere în mine, am devenit un șofer mai bun.

 

 

Dacă le-aș fi dat voie acelor gânduri să ”crească” în mintea mea, aș fi fost paralizat de frică și nu aș mai fi fost în stare să fac absolut nimic. Sau mai rău, aș fi putut face un accident urât.

 

 

Am citit zilele trecute o carte despre foștii prizonieri de la Auschwitz care au reușit să scape din acel infern în ciuda tuturor încercărilor prin care au trebuit să treacă. Autorul, și el un fost prizonier, scria că primii oameni care mureau, după cei bolnavi, erau cei care ”muriseră” de mult în mintea lor. Cei care nu mai aveau nicio motivație să meargă înainte, care nu mai aveau nicio speranţă. Cei care deja se vedeau la propria înmormântare.

 

 

Iar asta îi făcea să aibă o atitudine delăsătoare și să nu mai aibă niciun chef de muncă. Fapt ce făcea să atragă atenția asupra lor a celor din SS. Pentru aceștia, evreii erau considerați ca fiind niște viermi, niște păduchi, așa că nu aveau nicio problemă să îi omoare pe loc, împuşcându-i în cap sau să îi bată până când niciunul nu se mai putea mișca.

 

 

Dacă reușeau cumva să supravieţuiască acelor purtări crude din partea soldaților SS, cu siguranță nu mai puteau munci. Iar asta era o sentință la moarte. Pentru că dacă un om nu putea munci, nu era bun de nimic și era trimis alături de alți evrei în camera un urmau să fie gazați, după care arși la crematoriu.

 

 

Ceea ce i-a făcut pe ceilalți prizonieri să scape din lagărul din Polonia și nu doar de acolo, s-a datorat modului cum aceștia au interpretat fiecare experiență prin care au trecut. Cel care a scris cartea spunea că fiecare atrocitate adusă asupra lor nu era altceva decât o oportunitate pentru ei care să îi ajute să evolueze așa cum nu au făcut-o niciodată. Iar asta i-a făcut să nu renunțe, să fie motivați și să creadă în ei că până la urmă totul se va sfârși cu bine.

 

”Prin tot ceea ce treci acum, îți va folosi în viitor!”

Nietzsche

 

Alex Ureche

One thought on “Prin tot ceea ce treci acum, îți va folosi în viitor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *