Uneori viața pare că este extrem de grea și nedreaptă. Câteodată viața te lovește atât de tare încât simți că nu mai poți. Ai impresia că toate nenorocirile din lume ți se întâmplă doar ție ca și când ai fi cea mai ghinionistă persoană din lume.

 

 

Sunt oameni care chiar în momentul ăsta află că au cancer în fază terminală, ori că trebuie să li se amputeze o mână, un picior sau toate cele patru membre. Sunt alți oameni care astăzi și-au pierdut casele în inundaţii sau incendii. Și-au pierdut tot ceea ce au agonisit toată viața, iar de mâine vor fi nevoiți să doarmă sub cerul liber și să o ia de la capăt.

 

 

Este greu să manageriezi astfel de situații. Este greu să ai zâmbetul pe față atunci când afli că mai ai câteva săptămâni și va trebui să îți iei la revedere de la toți oamenii dragi pe care i-ai cunoscut pe lumea asta. Sau că de mâine nu vei mai putea fi un om normal. Nu îți mai ”arde” deloc să fii pozitiv în acele momente.

 

 

Așa cum am scris și în ”Carnețelul Motivațional”, în momentele grele ale vieții, noi trebuie să fim cei mai buni prieteni ai noștri, nu cei mai mari dușmani. În acele momente avem nevoie de o vorbă bună, nu de un șut în fund. Iar dacă nu avem pe nimeni care să ne încurajeze, va trebui să o facem singuri. Dacă nu avem pe nimeni care să ne motiveze, va trebui să o facem singuri pentru că altfel ne auto condamnăm la suferință.

 

 

Eu nu am dreptul să mă plâng
Într-un moment al vieții mele, atunci când nu eram mulțumit de viața pe care o aveam, când nu aveam bani nici să trec strada, când nu eram mulțumit de ceea ce făceam sau de cine aveam alături de mine, Dumnezeu a făcut în așa fel încât să îmi arate că eu pe lângă alții nu am nicio problemă și că nu am niciun drept să mă plâng de viața mea.

 

 

În acea perioadă când simțeam că voi claca psihic, am cunoscut o femeie de 45 de ani, Ileana o chema. Stătea la curte împreună cu părinții ei. Era întinsă pe pat, învelită cu o pătură până în dreptul gurii și cu o căciulă roșie pe cap care îi acoperea toată fruntea. I se vedeau doar ochii și nasul. Afară era frig, era iarnă. Până aici nimic special.

 

 

Doar că această femeie de 45 de ani suferea de un handicap. Nu se putea mișca, nu putea vorbi, nu putea mânca singură. Trebuia să îi mestece mâncarea cineva înainte, ea doar înghițind. Nu putea face absolut nimic. De 42 de ani nu ieșise din casă.

 

 

Nu de o zi, nu de o săptămână sau o lună, ci de 42 de ani. Până și cei din pușcării sunt mai norocoși ca ea. Pot ieși, pot alerga, pot face mișcare, pot ține o carte în mână, pot mânca singuri, pot merge la toaletă singuri, pot face o grămadă de lucruri care pentru Ileana sunt doar un vis.

 

 

Mai târziu în aceeași zi am întâlnit o altă femeie de vreo 80 și un pic de ani. Spre deosebire de Ileana, aceasta se putea mișca, putea vorbi și putea mânca singură. Însă ea suferea de altceva. Avea Parkinson și Alzheimer. Acum te întreba ceva, îi răspundeai și peste 1 minut te întreba din nou, asta pentru că uita imediat. Am stat cam o oră alături de ea, iar în tot acest timp m-a întrebat de vreo 10 ori cine sunt și câți ani am, ca mai apoi să își ceară scuze că nu poate să țină minte.

 

 

Asta a fost o lecție extrem de importantă, m-a făcut să ”casc” bine ochii și să realizez ce înseamnă să ai cu adevărat probleme. Prin ceea ce treceam eu erau doar niște fleacuri.

 

 

După acea zi am înțeles că eu nu am absolut nicio problemă și că nu am niciun drept să mă plâng și să spun că viața mea este grea. Chiar nu aveam niciun drept. Singurii oameni care pot face asta sunt acele femei care sufereau din cauza acelor maladii sau alți oameni care trec prin situații asemănătoare, nu eu. Pentru că dacă eu m-aș plânge că vai ce grea este viața mea, oamenii care trec cu adevărat prin niște suferințe și chinuri groaznice, ce ar mai putea să spună?

 

 

Atâta timp cât am două mâini, două picioare sănătoase, pot să judec pentru mine și nu am nevoie de nimeni să mă ajute să mănânc sau să mă ducă la toaletă, eu nu am niciun fel de problemă, dar absolut niciun fel de problemă. Că mai sunt nevoit să trec prin câte un test al vieții, asta e, asta face parte din școala mea, asta mă călește, mă face mai puternic și mai înțelept. Iar asta nu este valabil doar pentru mine, ci pentru toți ceilalți!

Să ai o zi frumoasă!

Alex Ureche

4 thoughts on “Nu am niciun drept să mă plâng

  1. multumesc nespus pentru lectia oferita…. intradevar sunt probleme mult mai grave in aceasta lume … dar noi cu niste nimicuri ne vaietam…… citind aceste rinduri … pe alocuri….. mi se face rusine de mine insumi…. multumesc inca odata ca ne deschizi ochii plini de …ceata.

  2. Foarte frumos si adevarat! Nu avem motive sa ne plangem dar o facem tot timpul….asta pana cand realizam ( daca realizam) cat de binecuvantati suntem ca avem o casa, ca putem, sa facem ce dorim cand vrem, ca suntem sanatosi si nu depindem de nimeni. Trebuie sa fim recunoscatori!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *