De ceva timp lucrez la o carte nouă în care vorbesc despre fericire, despre rolul suferinţei în viaţa noastră şi de ce apare ea. Despre iubirea de sine şi de ce oamenii au o stima de sine scăzută, cum îi afectează asta în viaţa de zi cu zi şi ce trebuie să facă ca să se poată simţi mai bine. Vorbesc despre iertare şi despre anxietate. De ce unii oameni au parte de ea, iar alţii nu şi cum anume se poate scăpa de ea. Acum insă nu sunt sigur dacă să vorbesc despre toate într-o singură carte sau să fac mai multe volume. Voi vedea la sfârșit.

 

 

Bun. Acum am ajuns la capitolul în care vorbesc despre iertare și mi-a venit în minte să scriu și un articol despre asta. Încă unul, pentru că au fost și cu siguranță vor mai fi.
Înainte de a mă apuca să îl scriu, am stat și m-am gândit pentru vreo 5 minute pe cine am urât eu de-a lungul timpului. Și am realizat că am avut avut câțiva oameni pe care i-am urât, doar că pe unul singur l-am urât mai mult decât am urât pe oricine altcineva. Despre maică-mea e vorba.
Cei de la Holograf au un cântec: ”Nu am iubit pe nimeni, așa cum te-am iubit pe tine”. La mine a fost invers: ”Nu am urât pe nimeni, așa cum te-am urât pe tine”.

 

 

Foarte mulți ani din viața mea mi i-am irosit urând-o. Mă gândeam mereu la ea, la cum să o fac să plătească pentru toate lucrurile pe care mi le-a făcut în copilărie. Pentru faptul cum îmi vorbea și mă amenința atunci când eram doar eu cu ea și pentru felul cum m-a tratat atunci când eram de față cu prietenii mei.

 

 

Acum nu mai contează. Însă atunci, pentru că eram în creștere, pentru că eram la vârsta în care îmi formam caracterul, felul cum se purta cu mine a contat foarte mult.

 

 

Dacă aş fi ştiut atunci ceea ce ştiu acum, cu siguranţă nu m-ar fi afectat în niciun fel, dar asta e.

Ani la rândul am urât-o. Asta până la un moment dat. Am realizat că dacă voi continua cu aceasta ură pe care o aveam față de ea, singurul care va avea de suferit voi fi eu, nimeni altcineva. Pentru că eu alesesem să țin acel venin în mine, această otravă care mă omora încetul cu încetul.

 

 

Pentru asta nu era responsabilă nici iubita, nu erau responsabili nici prietenii, nici cunoştinţele, nici nimeni, doar eu.

 

 

Am iertat pentru că am vrut să fac pace cu mine. Am vrut să scap de acel venin care cu fiecare zi care trecea îmi făcea din ce în ce mai mult rău. Mă durea inima, mă înțepa ficatul, mă durea capul, stomacul.

 

 

După ce am iertat-o, m-am simțit ca și când m-aş fi eliberat de o greutate, mă simțeam mult mai ușor. Am scăpat de dorința de a mai dori ca ea să plătească pentru ceea ce îmi făcuse. Lucruri care până la urmă mi-au făcut un foarte mare bine.

 

 

Chiar dacă foarte mulți ani am fost traumatizat, acum când mă uit în urmă realizez cât de mult bine a putut să îmi facă. Mi-a făcut un bine pentru că datorită ei, datorită fricilor, a urii, a tuturor angoaselor pe care le-am avut și care mi-au fost induse, am fost forțat să caut ajutor, să caut diferite căi și modalități prin care să mă vindec. Asta este unu.

 

 

Doi, dacă nu mie nu mi s-ar fi întâmplat toate astea probabil că la fel m-aş fi comportat şi eu cu copiii mei sau cu cei din jurul meu şi i-aş fi făcut să sufere. A trebuit să învăț lecția iubirii și a iertării. Lecții pe care fiecare mai devreme sau mai târziu va trebui să le învețe.

 

 

Am realizat că aveam atașamente. Mă uitam la alții cum erau tratați de mamele lor și mi-aș fi dorit să fiu tratat la fel. Dar asta e, asta a fost școala mea.

 

 

Când nu ierți un anumit om, îl tragi după tine. Faci ce faci și pe unde te duci, dai nas în nas cu acel om. Asta pentru că în mintea ta, acel om este mereu prezent. Atragi lucrurile, situațiile și oamenii la care te gândești cel mai mult.

 

 

La un moment dat mă tot gândeam la cineva pe care nu îl mai văzusem de câțiva ani. Și ce să vezi? La câteva zile acea persoană era la mine la ușă. Cam atât de puternică este legea atracției.

 

 

Plus că atunci când urăști pe cineva, în mintea ta nu sunt gânduri de pace, ci doar despre cum să îi iei gâtul, cum să îl calci pe cap cu mașina. În acel moment nu ești ”flower power” și produci tot felul de dezechilibre în interiorul tău.

 

 

Dacă ar fi fost după mine altfel aş fi vrut să se poarte cu mine, dar asta e, s-a întâmplat aşa pentru că aşa a fost îngăduit de sus, iar acum mi-a prins bine. Aşa cu mi-a prins bine fiecare greutate prin care am trecut de-a lungul timpului. La momentul ăla nu conştientizam dacă îmi va fi vreodată bine sau nu, dar acum spun cu toată inima că da, m-a făcut mai bun.

 

 

Probabil că dacă nu s-ar fi întâmplat toate astea eu nu aş mai fi studiat psihologia.

 

Alex Ureche

One thought on “Fiecare trebuie să învețe lecția iubirii și a iertării!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *