Ție îți faci rău!

Atunci când avem atașamente suferim. Suferim pentru că ceilalți nu se comportă așa cum noi ne-am dori. Copilul nu învață așa cum ne-am dori. Suferim pentru că nu are numai 10 la școală, așa cum are băiatul georgeștilor. Suferim pentru că soțul/soția nu ne mai face cafeaua dimineața înainte să plecăm la muncă și suntem nevoiți să o facem noi. Suferim pentru că șeful ne-a promis de 2 luni că ne mărește salariul, dar nici acum nu a făcut-o. Suferim, ne consumăm, ținem în noi, iar la un moment dat riscăm să ”explodăm” și să ne vărsăm nervii pe unul sau pe altul.

 
Buddha spunea că originea și rădăcina oricărei suferințe se regăsește în ataşament. Pentru că dacă nu am avea atașamente, nu am avea cum să fim afectați.

 

 

Pe lângă faptul că avem atașamente față de oameni, față de felul cum ar trebui aceștia să se comporte, avem atașamente și față de lucrurile materiale. Avem atașamente față de mașini, ceasuri, brățări, haine, telefoane, bani.

 
Eu nu spun că nu sunt bune și că nu trebui să le ai. Ba din contră. Sunt extraordinare. Este mișto să ai un x6, este mișto să îți poți permite să pleci într-o vacanță, este frumos să ai bani. Pentru că până la urmă de asta și există, să le poți avea, să te poți bucura de ele, dar…să nu te atașezi de ele. Pentru că dacă ți se strică mașina și nu ai bani să o repari, ce faci? Îți tai o mână? Îți vinzi un rinichi? Sau cazi în depresie și te sinucizi?

 
În liceu am avut un profesor care făcuse accident cu mașina. Nu a fost ceva grav, că reușise să vină în ziua aia la școală. Ne spusese că intrase o femeie în mașina lui și îi îndoise ușa stângă de pe față, de la volan.

 

 

Era atât de mâniat că i se întâmplase asta și extrem de atașat de acea mașină, încât atât timp cât am avut ore cu el, vreo 4 în acea zi, a înjurat-o și blestemat-o în continuu. Spunea că ar fi preferat să își rupă mâna sau piciorul decât să pățească mașina ceva.

 

 

Asta este o formă de atașament.
Ar fi putut să spună: ”Băi, asta este! S-a întâmplat, am asigurare, mă duc și o repar. Până la urmă este doar o bucată de tablă. Mă bucur că nu am pățit nimic, că sunt întreg și că sunt în viață.”

 
Acum câteva luni am reușit ”extraordinara performanță” ca într-un minut să pierd toată muncă depusă timp de trei ani de zile într-un anumit proiect. Dar, asta e, am mers înainte. Mi-am analizat situația, am salvat ceea ce se mai putea salva și aia fost. Nu am avut ce să fac altceva decât să încep din nou.

 

 

Însă nu am fost mereu așa. Dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 10 ani probabil că aș fi făcut ca toate animalele. Dacă mi se rupea o haină, julea telefonul sau îmi găseam mașina zgâriata în parcare, m-aș fi enervat, înroșit, înjurat și aș fi arătat cu degetul spre unul sau altul încercând să găsesc vinovatul.

 

 

Înainte mă atașam de orice. Mă atașam de felul cum se purtau ceilalți din jurul meu cu mine. Dacă nu răspundeau așa cum mi-aș fi dorit, sufeream. Pe lângă faptul că mă și îndrăgosteam super rapid de orice fată care îmi zâmbea. Și din nou, dacă ”relația” rămânea doar la stadiul de zâmbet și atât, asta îmi producea o altă suferință. Zile întregi, uneori chiar și săptămâni, o visam, mă gândeam la ea, sufeream ”ca un câine”.

 

 

Poate că într-un viitor articol voi scrie și cum să nu te îndrăgostești de cineva dacă nu vrei. Pentru că se poate, totul pleacă de gândurile pe care ți le faci în minte.

 

 

Datorită atașamentelor apar și certurile. Dacă unul nu răspunde așa cum și-ar fi dorit celălalt încep să se certe și să se încaiere:
Din cauza ta sufăr eu acum?
Pe bune? Dar ce ți-am făcut?
Nu ai spus aia/nu ai făcut aia/ nu te-ai comportat așa!
Așa cum?
Așa cum eu aș fi vrut!

Astea se numesc așteptări. Adică o altă formă de atașament.

 

 

Atunci când nu ai atașamente, nu ai aşteptări, iar dacă nu ai aşteptări în primul rând că ție îți faci un bine pentru că dacă cineva nu îți va răspunde sau nu se va comporta așa cum poate tu ți-ai fi dorit(ca în exemplu de mai sus), nu vei avea cum să fii dezamăgit.

 

Toate lucrurile materiale sunt trecătoare, sunt temporare, aşa că de ce să te ataşezi de ele?
Dacă ai afla astăzi că mâine va trebui să mori, te-ar mai interesa lucrurile materiale?
În jurul nostru totul se schimbă. Se schimbă orașele, se schimbă mașinile, oamenii, indiferent că o fac în rău sau în bine, tot se schimbă. Până și corpul nostru este într-o continuă schimbare și transformare.

 

 

Nu mai este la fel cum era atunci când avea 6 luni, 5 ani, 25, 40 sau 60 de ani. Se dezvoltă, îi crește părul, îi cresc dinții, se îngrașă, slăbește, îi cade părul din cap și începe să îi crească în urechi. Îi cad dinții, îi scade vederea, începe să nu mai audă bine, îi slăbesc puterile și într-un final moare.

 

 

Corpul pe care îl avem nu este altceva decât o unealtă, o mașină care să ne ajute să ne învățăm lecțiile astfel încât să putem evolua mai departe.

 

 

Totul are un început și un sfârşit. Așa cum noi ne naștem, creștem și apoi murim, așa și toate lucrurile materiale care ne înconjoară au un început și un sfârșit. Așa că de ce să te atașezi de ele când știi că la un moment dat se vor distruge?

 

 

Cum totul se întâmplă cu un anumit scop în viață, dacă e să ți se zgârie mașina, este pentru că așa a fost îngăduit. Ca să poți învăța o lecție. Ce lecție? Nu știu. Poate ca să nu te atașezi de ea, poate ca să o parchezi în altă parte, poate pentru că și tu în trecut ai zgâriat o altă mașină și este o formă de plată.

 

 

Alex Ureche

One thought on “Atașamentele produc suferință!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *